Noi credem într-un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Dumnezeu Tatăl S-a descoperit în vechime slujitorilor Săi ca un Dumnezeu care nu depinde de cineva, zicând: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14). Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24), viaţă (1 Tim. 6:13-16; Fapte 17:25-28), lumină (1 Ioan 1:5), iubire (1 Ioan 4:8), înţelepciune (Ieremia 10:12), dreptate şi sfinţenie (Apoc. 15:3 şi 4:8). Dumnezeu este viu şi veşnic (Ps. 84:2; Deut. 33:27; Isaia 40:28), El este bun (Marcu 10:18), desăvârşit (Matei 5:48), îndurător (Deut. 4:31; Iacov 5:11), credincios (2 Tim. 2:13), îndelung răbdător (Rom. 2:4). El nu poate fi văzut, nici pătruns de mintea omenească (1 Ioan 4:12; Iov 11:7-9). El poate fi cunoscut prin Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, prin Sfânta Scriptură (1 Ioan 5:20; 1 Cor. 2:10-11), prin creaţiune (Rom. 1:19-20; Isaia 40:26) şi prin purtarea Sa de grijă pe care o are faţă de noi (1 Petru 5:7).

Dumnezeu Fiul Domnul nostru Isus Hristos este veşnic (Evrei 13:8). Există din veşnicie (Ioan 17:5) şi este Unicul Fiu născut din Tatăl, „Cel întâi născut din toată zidirea ” înaintea oricărei făpturi (Coloseni 1:15-16,17; Ioan 1:2-3). El este adevăratul Mesia (Mântuitor) care a fost făgăduit, împlinitorul Legii şi al profeţiilor Vechiului Testament (Luca 2:26-27). El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 1:32) şi totodată şi Fiul omului (Matei 9:6; Marcu 2:28). Prin Duhul Sfânt S-a întrupat şi S-a născut prin fecioara Maria 3 (Luca 1:34-35), venind în lume ca om. El ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată (Mat. 5:16; Ioan 4:23). „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). El a venit pe pământ: să ridice păcatele celor ce vor crede în El (Ioan 1:29), să sufere (Isaia 53:3-10; Matei 16:21), să moară pentru noi (Rom. 5:8), să ne împace cu Dumnezeu (Col. 1:20), să ne mântuiască (Ioan 12:47). Sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). A înviat a treia zi după Scripturi (1 Cor. 15:4). S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16:19). El mijloceşte pentru credincioşi, pregătindu-le loc în cer (Ioan 14:3). El este Cel dintâi înviat dintre cei morţi (Col. 1:18). Prin înviere a primit un corp schimbat într-o stare de slavă (Ioan 20:12-20; Filipeni 3:21). El va veni a doua oară pentru ridicarea Bisericii Sale de pe pământ şi pentru judecata lumii (Matei 25:31-33). El este judecătorul celor vii şi al celor morţi (Fapte 10:42; Ioan 5:22

Dumnezeu Duhul Sfânt Duhul Sfânt, numit şi Duhul lui Dumnezeu şi Mângâietorul sau Duhul Adevărului (Ioan 14:26), este a treia persoană din Sfânta Treime (1 Cor. 12:3-6; 2 Cor 13:14). El a fost de la început, a conlucrat cu Tatăl şi cu Fiul la creaţiune (Genesa 1:2). Lucrarea şi natura Sa sunt absolut nepătrunse de mintea omenească, după cum de nepătruns este Dumnezeu însuşi. Prin Duhul lui Dumnezeu şi prin suflarea Sa, sunt făcuţi toţi oamenii. Prin El toate făpturile primesc viaţa (Iov 33:4). Oamenii lui Dumnezeu din vechime au vorbit şi au scris Cuvântul lui Dumnezeu, fiind „mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). La Cincizecime (Rusalii), Duhul Sfânt S-a pogorât asupra credincioşilor, după ce Domnul Isus îşi încheiase misiunea pe pământ şi Se înălţase la cer (Fapte 2:1-4). Ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi din acea zi au fost însoţiţi de lucrări supranaturale: semne, minuni, vindecări şi felurite daruri (Evrei 2:4; Marcu 16:17-18). El este călăuzitorul Bisericii lui Dumnezeu noutestamentale, din ziua Rusaliilor (Cincize-cimii) până la răpirea ei (Ioan 16:13). Duhul Sfânt astăzi alege (Fapte 13:2; 20:28), învaţă (Ioan 14:26), umple (Fapte 2:4; 4:31) îmbracă (Luca 24:49) şi îi trimite în lucrare pe slujitorii lui Dumnezeu (Fapte 10:19-20; 8:29). Prin Duhul Sfânt omul primeşte naşterea din nou (Ioan 3:5-8; Tit. 3:5), primeşte viaţa veşnică (Gal. 6:8), poate trăi după voia lui Dumnezeu (Rom. 8:6- 10), înţelege Sfânta Scriptură şi lucrările lui Dumnezeu (1 Cor. 2:9-14). Dumnezeu dă darul Sfântului Duh celor care se pocăiesc, îl ascultă şi-L primesc pe Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal (Fapte 2:38, 5:32; Ioan 7:37- 39). Duhul Sfânt S-a înfăţişat sub forma unui porumbel (Mat. 3:16). Umplerea cu Duhul Sfânt a fost însoţită de-ma-nifestări fizice exterioare: limbi de foc, (Fapte 2:1-4), vânt (Fapte 2:2), cutremur (Fapte 4:31).

Noi credem că harul lui Dumnezeu a făcut şi face posibilă mântuirea omului prin jertfa Domnului Isus Hristos.

Harul este bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, arătat prin Domnul nostru Isus Hristos, faţă de noi păcătoşii (loan 1:17; Efeseni 2:4-7). Nimeni nu se poate mântui prin propriile sale fapte sau binefaceri şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament, decât prin Isus Hristos (Gal. 2:27; Efeseni 2:5- 9). Harul lucrează împreună cu credinţa. Prin har se capătă trecere înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 15:9-10). Harul este sursa binecuvântărilor (Efeseni 4:7-8; 1 Cor. 15:10; 2 Cor. 1:15; 1 Petru 4:10). Prin har, Dumnezeu ne învaţă cum să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2:11-12). Harul este mai presus de mulţimea păcatelor, întrecând mărimea şi mulţimea lor (Rom. 5:20). El poate fi înmulţit în noi în măsura cunoştinţei de Dumnezeu (2 Petru 1:2). El întăreşte inima (Evrei 13:9), ne creşte sufleteşte (2 Petru 3:18) şi drege vorbirea noastră (Col. 4:6). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (loan 3:16).

Noi credem că mântuirea este condiţionată de credinţă, pocăinţă şi naşterea din nou.

Credinţa. „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite şi o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1, 2 Cor. 4:18). Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Adevărata credinţă porneşte din inimă (Rom. 10:9). Prin credinţa din inimă se primeşte neprihănirea (Rom. 10:10), mântuirea (Efeseni 2:8), curăţirea inimii (Fapte 15:9), iertarea (Galateni 2:16; Efeseni 2:8; Galateni 3:22), moştenirea şi dreptul de a ne numi copiii lui Dumnezeu (Galateni 3:26). Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Credinţa este adevărată şi activă numai atunci când este însoţită de fapte (Iacov 2:14-22). Toţi trebuie să păstrăm credinţa care s-a dat odată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda v. 3). În timpul din urmă, mulţi se vor lepăda de credinţa adevărată (1 Tim. 4:1- 4). Peste cei ce refuză să creadă adevărul, Dumnezeu lasă o lucrare de rătăcire, drept consecinţă să creadă o minciună spre a fi osândiţi (2 Tes. 2:11-12). Pentru cei care cred, totul este posibil: iertare, vindecări de boli etc. (Mat. 8:13; loan 14:12).

Pocăinţa. Pocăinţa este o poruncă a Domnului Isus (Marcu 1:14-15). Ea reprezintă întoarcerea omului la Dumnezeu de pe căile rătăcite ale păcatului (Isaia 55:7), schimbarea totală a vieţii vechi cu una nouă, după Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 2:4), schimbarea gândirii omului. Ea înseamnă căinţă pentru viaţa trăită în necunoştinţă de Dumnezeu şi încetarea de a mai păcătui (Tit 2:11-13; Plângerile lui Ieremia 3:39-40). „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13). 9 Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la pocăinţă, voind să nu piară nici unul dintre ei (2 Petru 3:9), ci să ajungă la mântuire (Timotei 2:4). Chiar când păcătuieşte un credincios, el este îndemnat să se pocăiască de faptele săvârşite (Apoc. 2:5; Galateni 6:1). Pocăinţa este adevărată numai când este făcută dintr-o inimă sinceră şi curată, care caută să îndrepte pagubele şi greşelile faţă de aproapele nostru (Luca 19:8; Fapte 20:20-21).

Naşterea din nou. Nimeni nu poate deveni un copil al lui Dumnezeu dacă nu este, mai întâi, născut din nou (loan 3:5-8). Oricât de bun ar fi un om, dacă nu este născut din nou, nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (loan 3:3-5). Omul se compune din trup, suflet şi duh. Câtă vreme omul trăieşte în păcat, trupul face ce voieşte, târând sufletul şi 10 duhul, întinându-le prin pofte, patimi, păcate. În felul acesta duhul este mort faţă de Dumnezeu (1 Tes. 5:23, Efeseni 2:1-3). În urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu vine credinţa mântuitoare (Romani 10:17), urmează pocăinţa (Fapte 2:37-38) şi naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt (Ioan 3:5, Iacov 1:18, 1 Petru 1:23, Tit 3:5). Cel ce este născut din nou nu mai face ce voieşte ci el umblă şi se lasă cârmuit de Duhul (Galateni 5:25), având în fiinţa sa cârmuirea Duhului Sfânt (Romani 8:1,14). Fără naşterea din nou nu are valoare nici credinţa (Iacov 2:19), nici cunoştinţa (Rom. 1:32) şi nici botezul în apă (Fapte 8:13-24). Cei ce sunt născuţi din Dumnezeu nu păcătuiesc (1 loan 3:9; 5:18), iar cei ce păcătuiesc nu sunt născuţi din nou (1 loan 3:6-10).

Noi credem că botezul în apă, care se acordă persoanelor care cred şi care s-au întors la Dumnezeu, trebuie efectuat printr-o singură cufundare în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Botezul în apă este rânduit de însuşi Domnul nostru Isus Hristos (Mat. 28:19). El este un simbol al morţii faţă de păcat, al învierii la o viaţă nouă în 13 Hristos (Rom. 6:1-4). ÎI pot primi cei care cred şi mărturisesc credinţa (Marcu 16:16, Fapte 8:36). Prin botezul în apă credinciosul este adăugat la numărul membrilor Bisericii lui Dumnezeu (Fapte 2:38-47, Fapte 10:47-48, 1 Petru 3:21). Credinciosul care s-a botezat trebuie să ducă întotdeauna o viaţa curată şi sfântă, trăind după învăţăturile Evangheliei (Matei 28:20, Fapte 2:42, Evrei 3:14). Botezul se primeşte o singură dată prin cufundarea în apă, iar în cazul când acest act nu a fost îndeplinit după Cuvântul Sfintei Scripturi, se poate face a doua oară (Fapte 19:2-6). Botezul în apă se poate primi şi înainte şi după primirea botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 8:12-24; 10:44-48). Cei ce au primit botezul în apă fără a fi obţinut botezul cu Duhul Sfânt sunt îndemnaţi după Cuvântul lui Dumnezeu să stăruiască după botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 1:4). 14 Botezul în apă este săvârşit numai de pastori şi prezbiteri ordinaţi conform rânduielilor Bisericii nou-testamentale. Copiii credincioşilor, ca şi ceilalţi oameni, nu pot fi botezaţi până ce nu ajung să se convingă singuri că Domnul Isus este Mântuitorul lor personal (Fapte 8:37).

Noi credem în instituirea Cinei Domnului pentru Biserică. Participarea la Cina Domnului constituie o proclamare a morţii Domnului Isus Hristos.

Cina Domnului este al doilea act de cult după botez ca formă exterioară în Biserica lui Dumnezeu. Ea este instituită de Însuşi Domnul nostru Isus Hristos prin întemeierea legământului nou (Matei 26:28; Luca 22:19-20). Cina Domnului se compune din pâine nedospită şi rodul viţei nefermentat, care simbolizează jertfirea trupului şi vărsarea sângelui Său pentru păcatele noastre (1 Cor. 11:24-25). Cina Domnului este rânduită spre amintirea morţii Domnului Isus şi nu spre iertarea păcatelor, dar cel ce se împărtăşeşte din ea în chip nevrednic se face vinovat de nesocotirea trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos şi astfel se împărtăşeşte spre osânda lui însuşi (1 Cor. 11:27-29). Ea este un simbol care exprimă părtăşia noastră cu natura dumnezeiască a Domnului nostru Isus Hristos, adică cu trupul şi sângele Lui (1 Cor. 10:16; 2 Petru 1:4), o amintire a suferinţelor şi morţii Sale (1 Cor. 11:26), o proorocie despre venirea Sa a doua oară. Credincioşii mântuiţi alcătuiesc prin participarea la frângerea pâinii un singur trup (1 Cor. 10:17). Frângerea pâinii are, în săvârşirea şi serbarea ei, două momente: primul simbolizează suferinţele Domnului, al doilea, vizavi de primul, momentul de cercetare de sine din partea credincioşilor (1 Cor. 11:23-29). La Cina Domnului nu pot participa decât membrii activi ai Bisericii, botezaţi în apă sau cu Duhul Sfânt, şi numai după ce s-au cercetat pe sine. Cina se săvârşeşte ori de câte ori este posibil, fără deosebire de zi sau dată. Este recomandabil să se efectueze cel puţin o dată pe lună.

Noi credem în făgăduinţa botezului cu Duhul Sfânt pentru toţi credincioşii.

 Duhul Sfânt este promis de Dumnezeu încă prin profetul Ioel (Ioel 2:28- 29). Proorocul Ioel vorbeşte de două mari revărsări: ploaia timpurie şi ploaia târzie (Ioel 2:23). Ploaia timpurie s-a revărsat în primele secole, începând cu ziua de Rusalii, la Ierusalim (Fapte 2:2-4), iar ploaia târzie se revarsă în zilele noastre. 15 Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan 15:26). Botezul cu Duhul Sfânt este o pecete pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4:30), o arvună a moştenirii (Efeseni 1:13-14), putere de sus pentru slujba mărturisirii Evangheliei depline (Fapte 1:8). El se deosebeşte de naşterea din nou. El se primeşte pe baza credinţei în urma naşterii din nou şi nu poate avea loc în nici un caz înaintea acesteia (Fapte 19:1-6, Efeseni 1:13-14). Ascultând predica lui Filip, samaritenii au primit Cuvântul şi au fost botezaţi în apă; când au venit la ei Petru şi Ioan, aceştia s-au rugat, punându-şi mâinile peste ei, ca să primească Duhul Sfânt (Fapte 8:12-17). Botezul cu Duhul Sfânt se poate primi prin şi fără punerea mâinilor (Fapte 8:17; 19:6; 10:44-46 şi 2:12-17). Botezul cu Duhul Sfânt trebuie cerut (Luca 11:13). Botezul cu Duh Sfânt înseamnă umplerea cu Duhul Sfânt (Fapte 2:4), iar botezul cu foc (Matei 3:11) este viaţa de încercări prin care Dumnezeu trece pe cei sigilaţi (1 Petru 4:12-14 şi 16-19; 1:6-7). Botezul cu Duhul Sfânt este însoţit de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:4; 10:46; 19:6). Prin botezul cu Duh Sfânt vine umplerea cu putere pentru o viaţă sfântă în slujba divină. Acest botez poate fi urmat şi de primirea altor daruri (Luca 24:49; Fapte 1:4-8 şi 1 Cor. 12:1-31). Botezul cu Duhul Sfânt este o experienţă unică, iar umplerea cu El poate fi repetată (Fapte 4:3). Potrivit cu Sfânta Scriptură, este necesar ca cei chemaţi de Dumnezeu la vestirea Evangheliei depline mai întâi să stăruie, ca să fie umpluţi cu putere de Sus, pentru ca să-i poată însoţi semnele, minunile şi darurile Duhului Sfânt (Marcu 16:17-18; Luca 22:49, 1 Cor. 2:1-5; Evrei 2:4).

Noi credem în vindecările divine. Vindecările divine (supranaturale) intră tot în planul de mântuire înfăptuit pe Golgota prin jertfa de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos (Matei 8:16- 17).

Vindecarea se poate obţine prin credinţă personală (Luca 8:48), prin darul de vindecare (1 Cor. 12:9; Fapte 3:6) şi prin rugăciunea rostită cu credinţă în urma ungerii cu ulei a bolnavilor, după cele scrise în Iacov 5:14-16. Sfânta Scriptură ne arată că bolile sunt urmarea păcatului şi chiar dacă nar fi păcătuit cel bolnav, totuşi sunt o urmare a căderii primului om (Genesa 3:13; Deuteronom 28:15-62; Ioan 5:14). Deoarece bolile şi suferinţele sunt consecinţele căderii în păcat, vindecarea intră, pentru cei ce cred, în acelaşi plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. Domnul Isus a răstignit pe Golgota atât păcatele şi fărădelegile noastre, cât şi bolile şi suferinţele noastre (Isaia 53:4-5; Matei 8:16-17). 17 Ungerea cu untdelemn este orânduită numai pentru credincioşi. Ea se face de către prezbiteri ordinaţi, atunci când bolnavul o cere (Iacov 5:14-16). După ungere se face rugăciune cu punerea mâinilor (Marcu 16:17-18; 6:12-13). Biblia nu opreşte pe nimeni să se lase consultat de medici şi să le urmeze indicaţiile în caz de boală (Marcu 2:17).

Noi credem în existenţa Bisericii lui Dumnezeu fondată de către Domnul Isus Hristos ca organism unitar şi viu.

Cuvântul „Biserică” este echivalentul a ceea ce în limba greacă se numeşte „Eklesia” şi înseamnă „adunarea celor chemaţi”. În înţelesul Sfintelor Scripturi, ea este universală, cuprinde pe toţi credincioşii timpurilor trecute şi prezente, care, auzind glasul lui Isus, s-au hotărât să se întoarcă cu pocăinţă la Domnul, urmând învăţăturile Domnului nostru Isus Hristos şi ale apostolilor Săi (1 Cor. 1:2-2; 2 Cor. 6:14-18). Capul Bisericii este însuşi Domnul nostru Isus Hristos, iar ea formează trupul Lui (Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18). Ea este zidită pe temelia pusă de apostoli şi prooroci, a cărei piatră unghiulară este însuşi Hristos (Efeseni 2:20). Ea este înfăţişată în Noul Testament ca Templul lui Dumnezeu (2 Cor. 6:16), un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Efeseni 2:22) şi trup al lui Hristos. Fiecare credincios, fără deosebire de rasă şi naţionalitate, născut din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, care are credinţa deplină dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi de acelaşi preţ cu a apostolilor (Ioan 3:5-6; Tit 3:5-6; Efeseni 2:19-22; Iuda v. 3; 2 Petru 1:1), face parte din Biserică, numită în Cuvântul lui Dumnezeu „Biserica lui Dumnezeu” (1 Tim. 3:15; Fapte 20:28; Mat. 18:20), Biserica celor întâi născuţi, scrişi în cer de Dumnezeu (Evrei 12:23). Menirea ei este de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura Evangheliei (1 Cor. 15:1-6; Marcu 16:15-20). Totodată ea reprezintă mireasa Domnului Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu (2 Cor. 11:2; Efeseni 5:25-27). Toate bisericile locale formează o unitate indestructibilă a Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale din România.